Zorba Grecul – Nikos Nazantzakis

Acum câteva zile am terminat de citit „Zorba grecul”, o carte care m-a marcat mult mai mult decât am fost dispusă iniţial să recunosc. M-am zvârcolit zile în şir, încercând să dau o formă zecilor de gânduri pe care acest roman mi le-a trezit. N-am fost în stare să emit nimic coerent. Abia apoi mi-am dat seama că „Zorba” este genul de carte care te învaţă să fii, nu să spui.

În general evit să privesc lecturile drept ghiduri. Fragmente din cărţi mă inspiră, anumite personaje îmi dau de gândit însă cel mai târziu după câteva zile, revin la propria mea viaţă, fără a resimţi în profunzime efectul unei cărţi. Cu „Zorba” nu a fost aşa. Cartea mi-a trezit o dorinţă nestăvilită de a fi, chiar şi numai pentru o scurtă perioadă de timp, altcineva, un om care are curajul de a se bucura de viaţă într-un mod sălbatic, primitiv aproape. Mi-am dorit să fiu Zorba, să cânt, să dansez, să iubesc, să mă abandonez în prezent, fără teama viitorului.

„În viaţa mea, cele mai mari foloase le-am avut de pe urma călătoriilor şi a viselor; dintre oameni, vii sau morţi, prea puţini m-au ajutat în lupta-mi. Şi, dacă aş vrea să-i disting pe cei ce mi-au lăsat urme mai adânci în suflet, aş reţine poate vreo trei-patru: Homer, Bergson, Nietzsche şi Zorbas.

Primul  a însemnat pentru mine ochiul albastru, senin – ca discul soarelui – care luminează cu strălucirea lui eliberatoare totul; Bergson m-a scăpat de impasurile filozofice care mă torturaseră în prima tinereţe; Nietzsche m-a îmbogăţit cu noi nelinişti şi m-a învăţat să transform nefericirea, amărăciunea, nesiguranaţa, în mândrie; Zorbas m-a învăţat să iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte.”

Este greu să clasific acestă carte. Este în egală măsură o poveste despre prietenie, dragoste şi dilemele intelectualului. Dar mai presus de toate, „Zorba grecul” este un imn închinat vieţii.

Ar fi o impertinenţă să că romanul este o poveste; cartea ţi se adresează. Naratorul chinuit de gânduri, care ajunge pe ţărâmul Cretei, poate fi, în fond, orice om. Sub soarele Greciei, naratorul descoperă, treptat, un nou mod de a privi lumea, pe măsură ce prietenia lui cu Zorbas, un grec vesel şi plin de foc, se adânceşte.

Zorbas este tot ceea ce o societatea „civilizată” al clasifica drept „barbar”, „primitiv”: colindă lumea în căutarea de aventuri şi iubiri, se dedică cu pasiune celor mai diferite cauze, se aprinde uşor, ţipă, se bate, iubeşte, cântă şi dansează, toate cu aceeaşi forţă, cu aceeaşi dăruire.

În romanul lui Kazantzakis, dansul devine un limbaj care străbate graniţele. Când e fericit sau când vrea să transmită ceva, Zorba dansează.  Trupul lui exprimă ceea ce cuvintele nu pot reda. Zorba se abandonează clipei şi îi face pe ceilalţi să aprecieze prezentul. În faţa vitalităţii covârşitoare a personajului principal, naratorul devine un martor tăcut, care admiră, dar nu face. Prin contrast cu Zorba, naratorul este tipul de intelectual care niciodată nu se va putea zmulge din lanţurile în care singur s-a prins. Creta, Zorbas, iubirea, modul de viaţă nesupus analizei sunt o schimbare binevenită. Sub influenţa personajului principal, naratorul descoperă o altă faţă a vieţii, dar nu găseşte niciodată curajul necesar spre a i se abandona. De îndată ce Zorba dispare, naratorul devine din nou prizonierul raţiunii.

 Ce frapează la Zorba este extraordinara putere a personajului de a-şi păstra esenţa nepătată. Într-o lume în care femeile uşoare se visează soţii resepctabile iar oamenii de rând eroi, Zorba nu caută nimic, nici nu tânjeşte la imposibil. Iubeşte viaţa pentru ceea ce îi oferă: femei, mâncare, aventuri, nopţi înstelate şi muzică. Trăieşte dansând şi moare dansând, iar prin asta devine un model.

„Zorba grecul” este o carte minunată, şi minunat de dureroasă, toate în acelaşi timp. Finalul are puterea unui pumnal: te răneşte, te obligă să revii într-o realitate încoloră, unde nu răsună cântece şi zgomot de paşi de dans. Peste câtvea clipe urmează, apoi, a doua deziluzie: conştientizarea faptului că, în lumea în care trăim noi, Zorba este poate un ideal, dar unul nerealizabil. Sunt prinşi în lanţuri, fără puterea de a ne dezlega.